Sunt o persoana foarte pretentioasa. Nu-mi place oricine si, din pacate, as putea avea o lista foarte lunga cu numele celor pe care i-am refuzat. Da, vorbesc de viata mea personala, viata mea sentimentala (care, in prezent, nu exista). De cativa ani incoace, am tot spus “nu” la orice eventuala sansa care a aparut. Pana acum…
De data asta, roata s-a invartit. Si imi place mult, tare mult, si degeaba. Sunt la fel de singura in orasul asta.
Nu am zis pana acum, dar eu, cand visez, visez filme. Filme intregi, cu inceput, cu conflict, cu puncte culminante, cu sfarsit. Desi, de multe ori, nu apuc sa aflu cum se termina. Se deruleaza in mintea mea ca la cinema. Filme care nu exista. Filme care nu au nume.
Astazi iar mi s-a intamplat. Era genul de film in care ar fi jucat Jean Reno. Si avea legatura cu 9/11.
M-am plimbat azi kilometri întregi, stând pe loc. Mi-au obosit picioarele, pentru că totul se face cu ochii larg închiși, pe o bancă verde dintr-un parc mare. De fapt, eram în tren și nu am avut loc. Cred că am urât, preț de o clipă, pe toată lumea care a ales exact trenul în care m-am urcat. Trebuie să recunosc, a fost o clipă care a părut interminabilă, de am crezut că așa voi rămâne mult timp: o urâcioasă.
Sunt acasă și, până acum, n-am făcut mai nimic. Tind să cred că întreg orașul plănuiește să mă facă să lenevesc și să o iau razna. Aș vrea să pot fi sinceră și să scriu aici ca într-un jurnal, însă nu am certitudinea că numai eu voi citi.
Am 20 de ani si ma grabesc nu vreau sa pierd si trenul asta.
visez ca si ieri, cand aveam 19 ani de care ma agat atunci cand imi e cel mai greu.
de 20 de minute caut si nu gasesc.
cum as putea eu scoate din pedeapsa asta care ma face sa gandesc sa respir sa traiesc si sa ma doara
imaginile care de atatia ani ma urmaresc?
Pe strada.
La fiecare colt de cineva
e un zid facut din cutii in care stau batand cu putere
inimi. tinere, batrane, sfasiate, strapunse de cutite, sageti, pumni si muscate.
“Pe aici a trecut Diana”…
De-o parte si de alta a zidului sta cate o persoana
cu urechea pe cutie cu mana dreapta in gaura din piept
plimbandu-se rar de la un capat la altul
e oare cutia mea?
oamenii isi lasa toti inimile in acelasi loc
poate poate vor uita si poate poate
stand toate la un loc
nu vor mai fi singuri.
insa mereu si mereu se intorc
si cauta pierduti ceva ce au abandonat de mult.
E liniste si in mine sunt cel putin doua concerte
as putea fi alt om as putea sta ascultand in mine
mi-e teama ca violonistul meu isi va pierde arcusul
si stiu e prea fumat dar el e cheia de la sufletul meu.
E frig tare si ploua e iunie si bat ciresele in geam
pe corp simt de sus pana jos maini calde si firave
una pe coloana de sus in jos de jos in sus
una pe ochi pentru ca oricum nu am nevoie
si una pe inima pentru ca e gol si frig acolo tare…
Trece pe la degetele de la picioare un aer rece
inchid ochii si vad mai mult decat credeam
ma vad pe mine si pe tine si toti cei care au fost
nu se intampla nimic e liniste si deschid ochii
in fata mea nu mai sunt eu nici tu
si trec pe langa mine
o parte ramane in urma
si plec.
Poate e tarziu si poate n-am facut nimic din ce am vrut
Poate sunt aici doar cu o parte din mine
Poate ca nu mai am destul sa pot sa merg
SI poate sunt eu prea mica, nu e lumea mare.